Alex Rădescu

Oameni si vremuri

Era seara si urcam automat intr-un troleu de casa.
Nu mai aveam chef nici sa ma asez pe scaun. De fapt, nici nu m-am uitat cu atentie dupa un scaun. Am ramas sprjint de o bara, aproape de scara. Ochii in gol. In golul stomacului.

Deodata, de undeva din stinga urla manele. Un june tigan sta cu telefonul in mina si aculta manele. Genul clasic: textile cu sclipici si pantofi negri cu botul lung si ascutit. Ai telefon, poti asculta manele la maxim. De fapt, pina la nivelul la care nu se aude bruiat. Ciudat e sentimentul ala in care pur si simplu maneaua te izbeste. Si senzatia de voma care te incearca.

Dar asa cum urechea stinga era conectata la manea, urechea dreapta capteaza un bizar dialog de undeva din apropiere. Ochii se duc dupa ureche. Doi batrinei.
Amindoi la costum si vorbeau angajat. Despre muzica clasica. Simfonia la Gustav Mahler. Discutia batrineilor a trecut la alte culori, la pictura. Apoi a sarit in alta parte. Cita vioiciune, ce pasiune a dialogului!

Maneaua ne-a parasit undeva pe traseu, disparind in noapte. Discutia batrineilor m-a insotit pina la o inaintata coborire. Ca un inger in viata.