Alex Rădescu

Secolul XIX, Unirea Principatelor şi Cuza (I)

Uite că trecură şi 150 de ani de la Unirea Principatelor Române: 1859-2009. Am remarcat steaguri pe stradă şi o campanie de presă în Jurnalul Naţional. Dar probabil că au fost si lansari editoriale, medalii si timbre, paradă, muzee deschise, expozitii etc.

Privind puţin în timp (cîteva minute măcar) nu se poate să nu te apuce o învîrtoşare sangvină. Ei, artizani ai Unirii celei Mici, ăştia nişte rozătoare bezmetice. La ei, la generaţia unionista, găseşti voinţă, trudă suprafirească, geniu politic, sacrificiu de sine. Adică tot ceea ce este scos la modul absolut din ăştia de azi. Ei – generaţia Libertăţii, ăştia nu ştiu cum să ne încătuşeze mai strîns.

Dar trebuie, pur şi simplu, să privim cu căciula/şapca în mînă întregul secol XIX. Gîndiţi-vă că în 60 de ani, românii din părţile astea prim-unioniste, au trecut de la haiduci şi panduri la Regatul lui Carol I de Hohenzolern-Sigmaringen. Probabil ca un copilandru de 10 ani din Oltenia lu neica Tudor ar fi putut să ceară să fie îngropat de viu, în starea de fericire de după 10 mai! Departe de mine gîndul si dorinta de a trece cu vederea situatii sociale, realitati multiple doar ca privesc acest tablou (in continuare incredibil pentru mine) la nivel de istorie românească.

S-au concentrat in citeva decenii doua revolutii, un razboi de independenta, regulamente organice si constitutie regala, o Unire si un singur domn pămîntean, o alergatură europeană după un prinţ care să conducă o ţară din Balcani…Pare că totul era in favoarea românilor, totul se schimba, timpul se concentra si curgea cu viteza industrializării secolului pozitivist.

De platit , am platit. Asa cum am facut toată istoria noastră. Nu am rămas nicodată datori, ba chiar am dat mai mult decît altii. Cine stie ce socoteală de sînge, sudoare si lacrimi la hectar avem in faţa dreptei judecăţi divine…

Sigur, am avut modele si surse de inspiratie. Prieteni si sprijinitori. Unii in numele unui ideal de moment, altii din interese la nivel de stat. Sau imperiu. Dar nimic din toate astea nu poate sa pună în umbră o uriaşă voinţă naţională, un geniul politic şi sacrificiul de sine.

E un prea frumos secol cu foarte frumosi si de-neuitat oameni. Dar cum tot stau asa si ma minunez ca prostu in drum, nu pot sa nu ma intreb de ce a trebuit Cuza sa faca atîta rău în jurul lui? Un rău cum numai peste un secol (nici macar) aveam sa mai vedem declansat de un alt regim politic. Dar despre asta intr-un alt text…