Alex Rădescu

Conectează-te prin mine

Secretul “Scrisorii pierdute” si Omul steinhardtian. Suntem noi?

Secretul “Scrisorii pierdute” si Omul steinhardtian. Suntem noi?

In 1975 apare la Paris, in revista Ethos, eseul de mari dimensiuni Secretul “Scrisorii pierdute”. Revista era condusa de Virgil Ierunca iar eseul respectiv era semnat de…Nicolae Niculescu. In Romania, pentru prima oara, eseul Secretul “Scrisorii pierdute” apare in intregime in 1995, in volumul Cartea împărtăşirii . In posesia mea se afla o a IV-a editie, aparuta in 2004.

Nicolae Niculescu este de fapt Nicolae Steinhardt iar in 1975 avea 63 de ani. Crunta experienta penitenciara se sfarsise in 1964, dar continua sa se afle tot restul vietii sub supraveghere, hartuire, control, chiar si dupa ce imbraca rasa monahala la Sf. Manastire Rohia (1980). In primavara lui 1960, la inchisoarea Jilava primeste botezul crestin de la Pr. Mina Dobzeu, tovaras de celula si univers concentrationar.

De la Nicolae Steinhardt am invatat despre paradoxurile crestinismului autentic, paradoxurile mesajelor evanghelice. Poate si de aceea un volum precum “Daruind vei dobandi” merita sa stea pentru restul vietii pe o noptiera…

Dar sa ne intoarcem la Secretul “Scrisorii pierdute”, ca tot suntem si in Anul Caragiale. Esenta eselui, ceea ce il zgandara existential pe N.Steinhardt ar fi o genială tuşă caragialescă, in cheie profund creştin-ortodoxă:

E lumea minunata a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctul magic in care Caţavencu îşi cere iertare si coana Joiţica îl iartă. Fără de rostirea vorbelor acelora magice – necesare si suficiente ca orice condiţii ale unei teoreme matematice – vorbe care sunt axul si motorul aristotelic imobil al actului al IV-lea, ne alegem cu o oarecare satiră, bine scrisă, vie, nimic de spus, dar fara taină, fara arierplan si fara nimb.

Actul al IV-lea e totul si duce de-a dreptul la izvoarele românismului (…) de iertarea lui Caţavencu de către Zoe si de pupaturile din Piaţa Independenţei inteleg sa ma folosesc ca de cele mai formidabile argumente pentru a intemeia afirmatia ca lumea lui Caragiale ne descopera sufletul românesc in toata minunata lui dulceata si crestinatate, in faza machiavelismului relativ, cand rautatea nu era inca absoluta, cand oamenii se mai puteau impaca si inca stiau ierta, cand totul inca nu era pierdut.

Electrosocul a fost total si la mine, m-a luat cu aceasta nu se poate, N.Steinhardt este mai ceva ca prinţul Mîşkin iar Don Quijote, ei bine, nici el nu se simte prea-creştin în preajma omului steinhardtian. Mărturisesc că m-am lasat in voia celor 60 de pag. ale eseului timp de o saptamana, nedorind sa ajung vreodata la mal, sa mai calc pe asfaltul si bordura nicidecum steinhardtiene

Daca Parintele Staniloae ne poate starni verticalitatea printr-un volum precum Iisus Hristos sau restaurarea omului, atunci N.Steinhardt este intocmai un zbor, o ţâşnire brâncuşiană.

Dar nu vreau acum sa raman asupra-i, sa dezvolt aceasta tema. Ci sa merg mai departe, spre finalul eseului.

Poate ca Steinhardt a intuit stupoarea, starea de uluiala si o posibila respingere brutala/ironica a modului sau de receptare, de intelegere a iertarii si impacarii caragialesti din nepretuita Scrisoare pierduta (1884). Asa ca in incheierea eseului, viitorul monah De la Rohia aşază capitolul Et in Arcadia ego (doua pagini). N-as sti acum unde sa-l asez: dupa rugaciunile de dimineata sau de seara?

Cu aceste putine cuvinte (…) se alege scriitorul rindurilor de faţă la sfîrşitul unei vieţi irosite. Atît doar i-a mai rămas: dreptul de a spune ca a fost si el intr-o lume in care doi oameni grabiti (lucru rar) se ciocneau pe strada si duceau instinctiv si simultan mîna la palarie pentru a-si cere scuze (…) in care negustorului caruia i s-ar fi oferit un cistig de zece ori cit cel realizat pentru un obiect pe care-l vinduse pe cuvint, nici nu i-ar fi trecut prin gînd ca ar putea sa-l dea altcuiva decit cumparatorului dintii la preţul stabilit verbal (…) in care nici ultimul dintre ticalosi n-ar fi cautat cearta unui vecin sau unui cunoscut (…) in care mînia, răzbunarea, ba si stricta dreptate se dadeau rusinate inapoi in faţa vorbelor pentru Dumnezeu (…) unde orice greseala nu avea neaparat consecinte funeste, unde lucrurile se mai aranjau si de la sine (sub ambianţa unui corp social sănătos) si nu era foc, moarte de om si nu se scufunda pamantul pentru orice nimic (…) in care pina si infinitul cunoştea forma imblinzită a nefinirii iar verbul trebuie era adesea inlocuit cu se cade, se cuvine, porunca oarba exprimandu-se doar prin alocutiunea straina, ironic si dispretuitor folosita, de musai; in care ciine sa fi fost, bou sa fi fost, magar sa fi fost, si tot nu se putea sa nu recunosti un colţ de rai.

O dulceaţă, o binecuvîntare. o ţară frumoasă, oameni nu numai cuminţi, dar şi binevoitori; ale caror insusiri simple (…) pretuiesc la ananghie – si la ananghie se judeca oameni si lucrurile – mai mult decat inteligenta francezului, initiativa anglo-saxonului sau priceperea la suruburi a neamtului; crestinismul in toate domeniile, la toate colturile, in toate inimile; un rai, am spus-o de o mie de ori.

S-a dus? Tout paradis, zice Jean Cau, est fait pour etre perdu. Dar nu s-a dus de tot. Ce ciudat lucru, si cit is de ocolite caile Domnului. In scoica aceasta a unei comedii aprige si ostile, lumea romaneasca poate strabate veacurile in tot maretul ei farmec, prevestind de aci, de pe pamint, din iuresul unor intimplari mundane, paradisul a carui nostalgie nu ne va cruţa curînd.

Suntem noi in stare sa mai vrem a putea fi?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *